…și atunci, Orfeu, ți-am întors spre mine chipul

04da739779680d77063740c79fca441ecândva timpanele mi-au căzut în pântece.
au început să se dezvolte acolo ca un embrion asexual hrănit cu vibrații. de atunci, în mod ciudat însă, pot să aud doar cu pielea. și cu abdomenul, evident. de aceea mi-am transformat chitara în cingătoarea pe care o îmbrătișez până devine o cicatrice. și tot de aceea te aud doar atunci când îți lipești buzele de trupul meu. și degetele.
pielea mea a dezvoltat o metodă de a converti mișcările degetelor tale de pe trupul meu în muzică. de-ai putea doar să auzi de ce lucrări muzicale ample sunt capabile falangele tale distale…

poate dacă mi-aș înghiți și creierul, ar dezvolta în plus și un sistem de înregistrare audio. așa nu ți-ai mai îndesa ecourile pieselor în buzunare de fiecare dată când ai pleca.
poate așa mi-aș reinventa un zâmbet.

Anunțuri

estivale

dawn_by_auroille-d4c7mif

„pentru că mai cred în oameni și în mare și-n delfini”, pentru că nisipul din sandale nu minte, pentru că mi-am împachetat soarele în rucsac și l-am agățat în cui, deasupra patului, ca să îmi răsară în fiecare dimineață cu miros de alge, pentru scoici și pentru beție, pentru fiecare foc de pe plajă care îți încălzește jumătate din trup, dăruind cealaltă jumătate mării, pentru solzii de pește care au început să îți crească în tălpi, pentru coarda aia de chitară care ți-a intrat prin vertebră ca un parazit, devenindu-ți artera, pentru briză și pentru libertate, pentru degetele tale care îmi mângâie părul până îmi pătrund în craniu, pentru pulsul ăsta nebun care îmi crapă pielea…mă desprind din coaste ca dintr-un sac de dormit și dansez-alerg-iubesc-cad-zbor-râd-cânt-tac.

…și fericirea asta îmi face creierul să putrezească.

„and now we’re dancing through the garden”


The_dance_by_klairy
e simplu. uite, îţi arăt: întâi îţi îmbraci sufletul cu miros de vacanţă şi de portocală şi
vii aici lângă mine, pe verdele curcubeului din dreapta norului-scoică. eu mă aşez în stânga
ta. de aici, când mă aplec spre spirala norului, pot să aud marea. acum îţi întinzi degetele mâinii stângi, să le împletesc cu degetele mâinii mele drepte ca pe o brăţară  cu aţe colorate.

acum mâna dreaptă. prinzi în pumn puţin din unda aia galbenă şi îmi masezi coloana, vertebră cu vertebră, aşa cum făceai cu carmolul din ulei de cimbru când eram răcită. te opreşti acolo, puţin mai jos, undeva între prima vertebră lombară şi a doua. strângi până simţi măduva tâşnindu-ţi printre degete. şi rămâi acolo, parte din ţesutul meu osos. acum picioarele. pe timpi. începem cu accent. ca la rimtul trohaic. sau la vals. şi 1, 2 ,3, piruetă pe puful de păpădie ce se înalţă la 0.27 pi radiani în sens orar faţă de colţul ăla de cer. şi pas de tango pe balonul de săpun răsărit de cine-ştie-unde. ne rotim nebuni în troposferă în ritm de ciuleandra, până când creierele noastre devin nesigure pe sensul rotirii şi trupurile noastre îşi confundă pielea, făcând schimb de epidermă.

e tot un fel de dans. o să fie dansul nostru. cu muzica noastră alcătuită din tăceri pe post de note muzicale, scrise pe buza ta de jos din care îmi place să muşc până sângerează.

Guest post: Document

Book_by_blindmanphotoDin colecţia : „oameni şi litere – sau despre cum să storci cuvintele din om”.

Să facem cunoştinţă cu Q., omul care nuvreaşinuvreaşinuvreaşinuvrea să scrie, dar care mi-a dăruit nu un text, nici un „document”, ci o stare de spirit.

Document

 scris de Q .

Abia aştepţi să înceapă ceva interesant? Mai întâi lasă-mă, cititor ce eşti, să-mi intru în forţă pentru că, vezi tu, n-am mai scris aşa cuvinte cam de mult timp şi utilajele de producţie neuronale care mi le servesc pe tavă sunt cam prăfuite.

Cum fac sportivii? Răsucesc o încheietură, mai dau din gât, din şold, fac toate pregătirile prin care eu n-aveam răbdare să trec ca să pot să încep jocul propriu-zis. Asta când eram mai mic. Acum trag de propoziţii şi te fac să-ţi dai ochii peste cap când nu numai că nu încep să povestesc ceva pe măsura aşteptărilor tale de interesant, dar mai şi întârzii începutul scriind tocmai despre cum fac asta. Magnific,nu?

Dar, să trecem la treabă. Imaginează-ţi un trosnit de degete. Poţi să ţi le trosneşti şi tu dacă vrei, dacă nu crezi că o să ai reumatism la bătrâneţe (mai e mult până atunci!), ca să treci prin ce trec şi eu, oarecum. Mă simt acum, când încerc să pun la gândire emisfera dreaptă, ca la pupitrul de comandă al unui reactor nuclear, sau al unui submarin. De fapt ca la orice altă interfaţa care îl pune pe om în contact cu atât de multe butoane încât să-şi dorească să se fi născut caracatiţă, sau deloc.

[…]

Înainte să uit, însă, trebuie să te avertizez de posibile schimbări bruşte de stil, sau ale firului logic, dacă se va cristaliza vreodată aşa ceva în cele ce urmează. Să mă explic: s-ar putea să nu poţi să-ţi dai seama din dispunerea caracterelor în pagină, dar între paragraful curent şi cel de dinaintea lui a existat o pauză temporală de şapte minute! M-am întors acum totuşi între cele două paragrafe şi am introdus câteva puncte acolo. Probabil când   le-ai văzut prima oară te-ai intrebat ‘Ce e cu punctele astea? Lipseşte ceva? Nu e asta scrierea originală? Nu se poate, îmi place atât de mult încât trebuie să fac rost de original!’. Sau poate că te-ai gândit la pauza temporală, caz în care propoziţia anterioară nu-şi mai are rostul, dar aş distruge echilibrul întregului paragraf dacă aş scoate-o. În orice caz, l-am complicat într-atât încât încep să mă mândresc cu el, mai mult cu fiecare recitire. Mi se pare un fel de bandă Moebius, în care spaţiul şi timpul se îmbârligă repetat, şi nu doar între ele, ci şi cu gândul tău, cititorule. Dacă am să public vreodată asta, am să cer editurii să ataşeze o aspirină fiecărui exemplar.

Dragă cititorule,

Adopt stilul de expunere semi-serioasă/semi-glumeaţă ca să mă separ de vremurile în care te plimbam prin păduri mirifice populate de unicorni, şi ţi le povesteam cu un ton extaziat de actriţă necoaptă care falsează rău. Ca şi în vremurile de care spuneam însă, mă sperie la fel de mult foaia albă care aşteaptă nerăbdătoare să fie umplută (în cazul particular în care mă aflu, prin câteva click-uri am transformat-o într-o pagină gri, care nu mai pare atât de flămândă de idei şi este şi mai odihnitoare la ochi).

Dacă ai tendinţe psihologice, cititorule, poate ai spune că mă folosesc de umorul ieftin ca să ascund de fapt fragilitatea mentală inerentă unui copil prea crescut. Ai putea să foloseşti ca argument chiar paragraful curent, cu încercarea explicită de detaşare de scrierile copilăreşti. În orice caz, te asigur că singurul motiv care mă face să încerc să îmi suprim acele amintiri legate de participarea mea la concursurile de limbă şi literatură română îl reprezintă perioadele de tortură intelectuală pură la care am fost supus timp de o săptămână pe an, pentru 3 ani. Dar, datorită acelor neuroni sacrificaţi, sunt în stare acum să încheg acest mândru document.

Este atât de mândru, încât nu îl mai satisface calitatea frazelor pe care încerc să le aştern de peste zece minute, şi mă face să şterg şi să rescriu încontinuu. Pe asta a acceptat-o, poate pentru că s-a simţit menţionat în ea. Trebuie înţeles, este un document care astfel dă dovadă că trăieşte prin el însuşi. Cum îmi sună cunoscut ultima construcţie, mă documentez rapid prin izvoarele istorice de început de secol XXI, şi realizez cu surprindere că sloganul ‘Prin noi înşine’ a aparţinut unei grupări politice liberale din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Remarcabil, cum acest document încearcă să transmită propria existenţa, impunându-şi
personalitatea demnă şi pretenţioasă, dar în acelaşi timp şi orientările politice liberale. De acum inainte:
Document.

mă reîndrăgostesc constant de crepuscul

bed-couple-hug-love-sleeping-Favim.com-50452sunt seri în care în cameră gravitează somnul, încât chiar şi copacul din faţa ferestrei pare adâncit în visare.
sunt seri în care laringele meu scârţâie atât de dureros, încât aş prefera să am o chitară dezacordată, fără cheiţe şi cu prăguşul tocit, în loc de corzi vocale.
sunt seri în care nu pot să ascult nici muzică fără să simt cum creierul meu se dezintegrează în lanţ, culminând într-o explozie nucleară.
sunt seri în care tu şi căţelul aveţi concurs de dormit şi îmi vine să îţi muşc umărul cu rotunjimi de piersică rumenă şi spatele gol, milimetru cu milimetru, doar pentru că te înveleşti atât de neglijent.
sunt acele seri în care respiraţia ta lângă mine îmi este de ajuns.

cădere

Imageai venit de undeva din viitor. din viitorul în care eu sunt un om organizat, inteligent şi o verigă importantă în dezvoltarea civilizaţiei umane- şi mi-ai cântat balada no.1 op.23 în gm. ştii doar cât de mult ador piesa. mi-ai cântat-o în timp ce eu priveam cum fiecare neuron se îneacă în visare şi în alcool. mi-ai cântat până când mi-am epuizat raţiunea şi trupul meu a început să tremure. şi eu însămi am devenit un vis. şi o iluzie. şi tu însuţi ai devenit un gând şi o atingere. şi am plutit spre neant împreună cu balada mea mult iubită.