„bradu’ a murit”

oamenii adoptă doar câini de rasă pură. în oceane plutesc 269.000 de
tone de plastic.
în piețe zac brazi tăiați. degeaba. urmările încălzirii globale se
măsoară în culori. afară este cod roșuportocaliugalbenverde.
acum 45 de ani Feynman vorbea despre controlul și manipularea obiectelor la scală mică.
„bradu’ a murit”. ninge ninge ninge ninge ninge.
peste oameni și câini deopotrivă.
urmele tale mici în zăpadă alături de urmele bocancilor mei.
îmi plac urmele tale mici în zăpadă alături de urmele bocancilor mei.
ele trec peste
zăpadă-încălzireglobală-codurideviscol-cariereratate-războaie-evacuăriforțate-discuțiiantidietavegană.
ele calcă peste decorații de crăciun și sclavie modernă și beculețe răspândite din stâlp în stâlp ca o pandemie.
și peste cozonacii cu nucă. și peste carnea de porc.
și peste colinde. și peste ură.
îmi plac urmele tale mici în zăpadă.
ți-aș învăța limba doar ca să îți spun cât de mult îmi plac urmele tale
mici în zapadă.

foarte puțin

avea aproape 24 de ani și multe cărți necitite. avea aproape 24 de ani
și o poftă aleatoare de ceapă. și de dulceață de vișine.
avea o cameră vopsită în portocaliu și păsărele zilnic la fereastră.
avea aproape 24 de ani și multe creste neurcate. mulți oameni necunoscuți.
neîmbrățișați. neurâți. avea aproape 24 de ani și multe dorințe încă.
avea o slujbă. și speranțe. un birou la etajul 5 în care putea să intre și
în weekend. și un cățel bătrân. avea coșmaruri în care cățelul bătrân mereu
pățea ceva rău. din care se trezea mereu țipând.
avea aproape 24 de ani și mereu își amintea cum miroase
toamna.
mirosul toamnei ajunge chiar și la imobilizații în pat.
avea aproape 24 de ani și opțiunea de a deveni donator de organe.
avea aproape 24 de ani și credea că fuziunea va fi cândva o realitate.
avea aproape 24 de ani și își dorea ca oamenii să nu mai mănânce supă din
înotătoare de rechin.
avea aproape 24 de ani și niciun scriitor preferat.
multe cărți. cititenecititerecititerăscitite.preferate.am menționat că avea
aproape 24 de ani? deși în ultimul an a simțit tot timpul că are 24 de ani.
ar fi trebuit, judecând după ceasul ei intern să aibă acum aproape 25 de ani.
dar nu. eaaveaaproape24deani.
și mult timp. atât de puțin mult timp.

gând2 – sau cum îmi amintesc de tine doar atunci când sunt tristă

timp. în timp. cu timpul. timp turnat în linguriță ca un sirop de tuse. cu o
meticulozitate de chimist. și de ucigaș în serie. de sinucigaș în serie.
înghițit cu un nod în gât, cu o grimasă și o piloerecție. timpul ăsta
injectat în venă până la auto-anulare. doar o dată și înc-o dată și încă o
dată și încăodată șiîncăodatășiîncăodată. ultima dată…

…am atâta timp în mine, încât mi-au albit amintirile.

gând

oameni…iubind oameni…iubind oameni, iubind oameni iubind oameni
iubind.oa.meni.iu.bind.oa.me.ni.iu.bi.nd.o.a.m.e.n.i. amintiri mustind în oameni iubind alți
oameni iubind alți oameni iubind alți oameni.alți oameni. psihedelism plin de
oameni iubindu-se unii pe alții. întotdeauna unii. întotdeauna alții. îmi stau
oameni în suflet ca murăturile într-o cămara. îmi stau iubindu-se unii pe
alții. întotdeauna unii. întotdeauna alții. îmi stau acolo până dospește
iubirea în ei sufocându-i. făcând loc pentru alți oameni iubind alți
oameni. întotdeauna alții.

„and now we’re dancing through the garden”


The_dance_by_klairy
e simplu. uite, îţi arăt: întâi îţi îmbraci sufletul cu miros de vacanţă şi de portocală şi
vii aici lângă mine, pe verdele curcubeului din dreapta norului-scoică. eu mă aşez în stânga
ta. de aici, când mă aplec spre spirala norului, pot să aud marea. acum îţi întinzi degetele mâinii stângi, să le împletesc cu degetele mâinii mele drepte ca pe o brăţară  cu aţe colorate.

acum mâna dreaptă. prinzi în pumn puţin din unda aia galbenă şi îmi masezi coloana, vertebră cu vertebră, aşa cum făceai cu carmolul din ulei de cimbru când eram răcită. te opreşti acolo, puţin mai jos, undeva între prima vertebră lombară şi a doua. strângi până simţi măduva tâşnindu-ţi printre degete. şi rămâi acolo, parte din ţesutul meu osos. acum picioarele. pe timpi. începem cu accent. ca la rimtul trohaic. sau la vals. şi 1, 2 ,3, piruetă pe puful de păpădie ce se înalţă la 0.27 pi radiani în sens orar faţă de colţul ăla de cer. şi pas de tango pe balonul de săpun răsărit de cine-ştie-unde. ne rotim nebuni în troposferă în ritm de ciuleandra, până când creierele noastre devin nesigure pe sensul rotirii şi trupurile noastre îşi confundă pielea, făcând schimb de epidermă.

e tot un fel de dans. o să fie dansul nostru. cu muzica noastră alcătuită din tăceri pe post de note muzicale, scrise pe buza ta de jos din care îmi place să muşc până sângerează.

„am şi sentimentul lânei”


uneori am impresia că toate persoanele pe care le cunosc îşi ocupă locurile în existenţa mea ca la o masă dreptunghiulară infinită, într-o cameră semi-întunecată, în care miroase a portocale şi în care răsuna vocea lui Stacey Kent. din când în când perechi de oameni îşi permută locurile, de dragul dinamicii. unii iau cuvintele şi le mototolesc ca pe o bucată de pâine pe care o proiectează apoi cu vârful furculiţei în supa vecinului. alţii ciocnesc de braţ cu viitorul şi pleacă fugărind duminici. alţii îşi rumegă gesturile şi le trimit apoi în rotocoale de fum deasupra mesei.
eu vă privesc pe toţi şi mi-aş dori să vă iau pe fiecare de câte-o aripă, să vă adun în cerc – cum ne adunam pe terenul de basket când eram mici – să vă spun o poveste şi să vă sărut pe obraz, aşa pătimaş cum îmi imaginez că se sărută ruşii în romanele lui Dostoievski.
în schimb, îmi iau ideile, le înmoi în alcool şi le aşez pe sârma care îmi uneşte cele două urechi. din când în când mai dau din cap în ritm de „da, da, aşa e” ca să grăbesc procesul de evaporare.
aşa îmi stau mie ideile în craniu la uscat ca rufele pe stander, încât miroase a mucegai mai rău ca în şifonierul din cămin.

alteori regret că nu pot să îmi trimit creierul la curăţat ca pe un palton murdar.

avem seminţe! doar la zece mii paharul!

contabilizăm oamenii aşa cum am contabiliza produsele alimentare intrate în gestiunea supermarketului de la colţul blocului. le adăugăm coduri de bare şi îi aşezam tacticos în standuri: în standul ăsta oameni frumoşi, în standul ăsta oameni-genii, în cel de la mijloc oamenii-copii, acolo oamenii-lei, sus, acolo, lângă cei iepuri. aici avem oamenii-carte, acolo oamenii-frunză şi tot aşa, până rămânem fără oameni pe care să îi aşezăm.
„tu, de-acolo, ce cauţi în standul cu oameni-liberişifericiţi?”, mă trezeşte proprietarul supermarketului din visare, „treci înapoi la oamenii-limitaţi! acolo ţi-e locul!”
„pizda mă-tii!”, mormăi mai mult pentru mine şi ies din supermarket.

pe drumul spre casă am trecut dintr-un magazin în altul aproape la fel cum trece un obiect din imaginea unei oglinzi în alta, atunci când îl aşezi între două oglinzi paralele. doar că fiecare imagine de oglindă îmi mai lipea câte un cod de bare.
le-am dezlipit pe toate şi le-am pus pe un grafic, râzând la gândul că rezultatul o să fie o gaussiană, dar arăta mai degrabă cu electrocardiograma unui cardiac.
se suprapunea însă, pe alocuri, cu propria mea densitatea de probabilitate.

uneori regret că nu sunt un om autentic violent cu lumea din exterior. că nu pot să arunc cu scaunul în fereastra şi să privesc triumfală cum mi se risipeşte furia în cioburile de sticlă.
să demolez toată realitatea şi să o îmbin apoi aşa cum îmbină copiii bucăţele de lego în ţarcul cu nisip până când îi zdruncină mama ca să le şteargă nasul.