Guest post: Document

Book_by_blindmanphotoDin colecţia : „oameni şi litere – sau despre cum să storci cuvintele din om”.

Să facem cunoştinţă cu Q., omul care nuvreaşinuvreaşinuvreaşinuvrea să scrie, dar care mi-a dăruit nu un text, nici un „document”, ci o stare de spirit.

Document

 scris de Q .

Abia aştepţi să înceapă ceva interesant? Mai întâi lasă-mă, cititor ce eşti, să-mi intru în forţă pentru că, vezi tu, n-am mai scris aşa cuvinte cam de mult timp şi utilajele de producţie neuronale care mi le servesc pe tavă sunt cam prăfuite.

Cum fac sportivii? Răsucesc o încheietură, mai dau din gât, din şold, fac toate pregătirile prin care eu n-aveam răbdare să trec ca să pot să încep jocul propriu-zis. Asta când eram mai mic. Acum trag de propoziţii şi te fac să-ţi dai ochii peste cap când nu numai că nu încep să povestesc ceva pe măsura aşteptărilor tale de interesant, dar mai şi întârzii începutul scriind tocmai despre cum fac asta. Magnific,nu?

Dar, să trecem la treabă. Imaginează-ţi un trosnit de degete. Poţi să ţi le trosneşti şi tu dacă vrei, dacă nu crezi că o să ai reumatism la bătrâneţe (mai e mult până atunci!), ca să treci prin ce trec şi eu, oarecum. Mă simt acum, când încerc să pun la gândire emisfera dreaptă, ca la pupitrul de comandă al unui reactor nuclear, sau al unui submarin. De fapt ca la orice altă interfaţa care îl pune pe om în contact cu atât de multe butoane încât să-şi dorească să se fi născut caracatiţă, sau deloc.

[…]

Înainte să uit, însă, trebuie să te avertizez de posibile schimbări bruşte de stil, sau ale firului logic, dacă se va cristaliza vreodată aşa ceva în cele ce urmează. Să mă explic: s-ar putea să nu poţi să-ţi dai seama din dispunerea caracterelor în pagină, dar între paragraful curent şi cel de dinaintea lui a existat o pauză temporală de şapte minute! M-am întors acum totuşi între cele două paragrafe şi am introdus câteva puncte acolo. Probabil când   le-ai văzut prima oară te-ai intrebat ‘Ce e cu punctele astea? Lipseşte ceva? Nu e asta scrierea originală? Nu se poate, îmi place atât de mult încât trebuie să fac rost de original!’. Sau poate că te-ai gândit la pauza temporală, caz în care propoziţia anterioară nu-şi mai are rostul, dar aş distruge echilibrul întregului paragraf dacă aş scoate-o. În orice caz, l-am complicat într-atât încât încep să mă mândresc cu el, mai mult cu fiecare recitire. Mi se pare un fel de bandă Moebius, în care spaţiul şi timpul se îmbârligă repetat, şi nu doar între ele, ci şi cu gândul tău, cititorule. Dacă am să public vreodată asta, am să cer editurii să ataşeze o aspirină fiecărui exemplar.

Dragă cititorule,

Adopt stilul de expunere semi-serioasă/semi-glumeaţă ca să mă separ de vremurile în care te plimbam prin păduri mirifice populate de unicorni, şi ţi le povesteam cu un ton extaziat de actriţă necoaptă care falsează rău. Ca şi în vremurile de care spuneam însă, mă sperie la fel de mult foaia albă care aşteaptă nerăbdătoare să fie umplută (în cazul particular în care mă aflu, prin câteva click-uri am transformat-o într-o pagină gri, care nu mai pare atât de flămândă de idei şi este şi mai odihnitoare la ochi).

Dacă ai tendinţe psihologice, cititorule, poate ai spune că mă folosesc de umorul ieftin ca să ascund de fapt fragilitatea mentală inerentă unui copil prea crescut. Ai putea să foloseşti ca argument chiar paragraful curent, cu încercarea explicită de detaşare de scrierile copilăreşti. În orice caz, te asigur că singurul motiv care mă face să încerc să îmi suprim acele amintiri legate de participarea mea la concursurile de limbă şi literatură română îl reprezintă perioadele de tortură intelectuală pură la care am fost supus timp de o săptămână pe an, pentru 3 ani. Dar, datorită acelor neuroni sacrificaţi, sunt în stare acum să încheg acest mândru document.

Este atât de mândru, încât nu îl mai satisface calitatea frazelor pe care încerc să le aştern de peste zece minute, şi mă face să şterg şi să rescriu încontinuu. Pe asta a acceptat-o, poate pentru că s-a simţit menţionat în ea. Trebuie înţeles, este un document care astfel dă dovadă că trăieşte prin el însuşi. Cum îmi sună cunoscut ultima construcţie, mă documentez rapid prin izvoarele istorice de început de secol XXI, şi realizez cu surprindere că sloganul ‘Prin noi înşine’ a aparţinut unei grupări politice liberale din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Remarcabil, cum acest document încearcă să transmită propria existenţa, impunându-şi
personalitatea demnă şi pretenţioasă, dar în acelaşi timp şi orientările politice liberale. De acum inainte:
Document.

mă reîndrăgostesc constant de crepuscul

bed-couple-hug-love-sleeping-Favim.com-50452sunt seri în care în cameră gravitează somnul, încât chiar şi copacul din faţa ferestrei pare adâncit în visare.
sunt seri în care laringele meu scârţâie atât de dureros, încât aş prefera să am o chitară dezacordată, fără cheiţe şi cu prăguşul tocit, în loc de corzi vocale.
sunt seri în care nu pot să ascult nici muzică fără să simt cum creierul meu se dezintegrează în lanţ, culminând într-o explozie nucleară.
sunt seri în care tu şi căţelul aveţi concurs de dormit şi îmi vine să îţi muşc umărul cu rotunjimi de piersică rumenă şi spatele gol, milimetru cu milimetru, doar pentru că te înveleşti atât de neglijent.
sunt acele seri în care respiraţia ta lângă mine îmi este de ajuns.

cădere

Imageai venit de undeva din viitor. din viitorul în care eu sunt un om organizat, inteligent şi o verigă importantă în dezvoltarea civilizaţiei umane- şi mi-ai cântat balada no.1 op.23 în gm. ştii doar cât de mult ador piesa. mi-ai cântat-o în timp ce eu priveam cum fiecare neuron se îneacă în visare şi în alcool. mi-ai cântat până când mi-am epuizat raţiunea şi trupul meu a început să tremure. şi eu însămi am devenit un vis. şi o iluzie. şi tu însuţi ai devenit un gând şi o atingere. şi am plutit spre neant împreună cu balada mea mult iubită.

metastabilitate

just_smoke_by_artemiyb
croşetez visuri în aburii de ceai. le strâng în palmele unite, aşa cum strâng puful de păpădie în miez de lumină, le apropii de buze şi încep să le cânt. ele îşi deschid aripile şi îmi părăsesc palmele în hohote de râs, ieşind prin fereastra deschisă.
nimeni nu a observat cum, ruptă de stol, una din picături s-a oprit să se odihnească pe zmeul care atârna de zâmbetul unui băieţel.

~~~

uneori am senzaţia că întreaga mea existenţă de până acum a fost un şir neîntrerupt de împrăştieri inelastice. că mi-am pierdut gradat energia în ciocniri cu diversele clustere de idei pe care le-am întâlnit în cale, sau cu diversele conglomerate de molecule pe care le-am asimilat între coaste, mai mult din masochism decât din lipsă de energie cinetică.

salivez după un interval de timp în care să nu mă bucur de altceva decât de propriu-mi repaus. să-mi smulg craniul şi să ţintesc cu el luna. să îl las să graviteze un timp printre aurore, plutind în spatiu cu muzica lui Louis Armstrong pe fundal.

~~~

a continuat apoi pe diagonala roşie a zmeului până la panglica cu terminaţii de coadă de rândunică. după un dublu axel şi un triplu tulup, s-a găsit alunecând graţios de-a lungul sforii până în mâna copilului care, închizând ochii şi-a depărtat palmele de corp şi a plecat zburând spre infinit, cu trupul învăluit în aburul meu de ceai ca într-o navetă spaţială.
~~~
give me a kiss to build a dream on
and my imagination will thrive upon that kiss „…

„am şi sentimentul lânei”


uneori am impresia că toate persoanele pe care le cunosc îşi ocupă locurile în existenţa mea ca la o masă dreptunghiulară infinită, într-o cameră semi-întunecată, în care miroase a portocale şi în care răsuna vocea lui Stacey Kent. din când în când perechi de oameni îşi permută locurile, de dragul dinamicii. unii iau cuvintele şi le mototolesc ca pe o bucată de pâine pe care o proiectează apoi cu vârful furculiţei în supa vecinului. alţii ciocnesc de braţ cu viitorul şi pleacă fugărind duminici. alţii îşi rumegă gesturile şi le trimit apoi în rotocoale de fum deasupra mesei.
eu vă privesc pe toţi şi mi-aş dori să vă iau pe fiecare de câte-o aripă, să vă adun în cerc – cum ne adunam pe terenul de basket când eram mici – să vă spun o poveste şi să vă sărut pe obraz, aşa pătimaş cum îmi imaginez că se sărută ruşii în romanele lui Dostoievski.
în schimb, îmi iau ideile, le înmoi în alcool şi le aşez pe sârma care îmi uneşte cele două urechi. din când în când mai dau din cap în ritm de „da, da, aşa e” ca să grăbesc procesul de evaporare.
aşa îmi stau mie ideile în craniu la uscat ca rufele pe stander, încât miroase a mucegai mai rău ca în şifonierul din cămin.

alteori regret că nu pot să îmi trimit creierul la curăţat ca pe un palton murdar.

avem seminţe! doar la zece mii paharul!

contabilizăm oamenii aşa cum am contabiliza produsele alimentare intrate în gestiunea supermarketului de la colţul blocului. le adăugăm coduri de bare şi îi aşezam tacticos în standuri: în standul ăsta oameni frumoşi, în standul ăsta oameni-genii, în cel de la mijloc oamenii-copii, acolo oamenii-lei, sus, acolo, lângă cei iepuri. aici avem oamenii-carte, acolo oamenii-frunză şi tot aşa, până rămânem fără oameni pe care să îi aşezăm.
„tu, de-acolo, ce cauţi în standul cu oameni-liberişifericiţi?”, mă trezeşte proprietarul supermarketului din visare, „treci înapoi la oamenii-limitaţi! acolo ţi-e locul!”
„pizda mă-tii!”, mormăi mai mult pentru mine şi ies din supermarket.

pe drumul spre casă am trecut dintr-un magazin în altul aproape la fel cum trece un obiect din imaginea unei oglinzi în alta, atunci când îl aşezi între două oglinzi paralele. doar că fiecare imagine de oglindă îmi mai lipea câte un cod de bare.
le-am dezlipit pe toate şi le-am pus pe un grafic, râzând la gândul că rezultatul o să fie o gaussiană, dar arăta mai degrabă cu electrocardiograma unui cardiac.
se suprapunea însă, pe alocuri, cu propria mea densitatea de probabilitate.

uneori regret că nu sunt un om autentic violent cu lumea din exterior. că nu pot să arunc cu scaunul în fereastra şi să privesc triumfală cum mi se risipeşte furia în cioburile de sticlă.
să demolez toată realitatea şi să o îmbin apoi aşa cum îmbină copiii bucăţele de lego în ţarcul cu nisip până când îi zdruncină mama ca să le şteargă nasul.

perspectivă

c134cce72c403852f653d388b803e212-d5toac7 copys-a întâmplat într-o dimineaţă răcoroasă de iarnă, pe când alergam înspre mine. deodată m-am împiedicat şi mi-am pierdut ochiul.
am tot pipăit eu pe orbete toate crengile copacilor în care îmi agăţam orbita goală, doar-doar o fi rămas spânzurat de una din ele. în zadar, căci şi celălalt ochi îşi dăduse demisia. a mormăit ceva despre condiţii nesatisfăcătoare de muncă şi despre curenţii de aer creaţi în craniul rămas cu fereastra deschisă, apoi l-am simţit cum se rostogoleşte spre un univers nou. „creier ca al tău găsesc pe toate drumurile”, au fost ultimele lui cuvinte.
nu m-am demoralizat şi am continuat să pipăi. au trecut peste mine cete de oameni, fiecare oferindu-mi căte ceva. unul a zis chiar că-mi da ficatul lui, ştiţi, ca să beau mai mult şi să nu mă mai gândesc la ochiul meu pierdut. mi-a fost greu să-i refuz ficatul, dar am făcut-o spunându-i că-mi vreau doar punctul meu de vedere inapoi.

l-am găsit până la urmă.

zăcea bucăţele într-o scorbură de vulpe.
l-am strâns minuţios, moleculă cu moleculă şi am incercat să îl lipesc cu seva dintr-o frunză de platan. dar, de fiecare dată când îl fixam în orbită, cădea spărgându-se în şi mai multe bucăţele, ca un rebut de puzzle.
într-un final am întâlnit un gândac budist, care mi-a donat bucata lui de chihlimbar, pe care o rostogolea cu picioruşele din spate. a zis că lui îi e indiferent în ce bucată de chihlimbar moare şi că îşi găseşte uşor alta.
aşa că, acum, mă uit la voi cu ochiul meu spart, învelit în chihlimbar şi aşezat în centrul frunţii (ştiţi, asa compensez demisia celuilalt ochi).

privesc lumea printr-un caleidoscóp asimetric.
uneori unghiurile colorate par să mă înjunghie armonios, dar de cele mai multe ori sunt doar pureci pe ecran. trag de păr ca de o antenă, în speranţa unui semnal mai bun, dar tot ce prind sunt cioburi de viaţă.
„văd”, spune ochiul din bucata lui de chihlimbar, „şi asta e tot ce contează”…

sau poate spune altceva. nu ştiu,… eu nu vorbesc limba ochilor.